Se aude...

Se aude, câteodată,

vântul prin pădure,

Dându-ne, cumva, de veste

că veni-vor vremuri noi.

Şi chiar dacă mai sunt unii,

ce vor să ne fure,

Ni-i deschisă poarta vieţii;

poarta-i, doar, pentru noi doi.

Universuri paralele,

ne-au fost destinate,

Când credeau mai-marii vieţii,

că ei pot face ce vor,

Astăzi, suntem răzvrătiţii,

ce au mari păcate,

Că-şi vor soartă omenească

şi nu-s forme, în decor.

Plânge-n miezul nopţii cerul,

nimeni nu îl crede.

Se aude cum ne-arată

drumul, ce ne-a fost furat;

Avem dreptul de-a alege,

ceea ce se vede,

Sau, ceea ce nu se vede,

că-i curat şi luminat.

În cuvinte-nveninate,

fără socoteală,

Fără să-şi arate faţa,

chip hidos ne mâzgălesc.

Vor să fim văzuţi ca mască,

tristă şi banală,

Rătăcind, prin întuneric,

într-un dans, în lanţ drăcesc.

Apele îşi ies din matcă,

încercând să spele

Poticnirea, ce ni-i dată

ca-mplinire fără rost.

Răstigniţi, în necuprinsuri

şi-n porniri rebele,

Ni se spune că e bine

să fim, doar, ce alţii-au fost.