Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,

regăsindu-mă-n nuanţe;

Ard în focuri teama nopţii,

toate să se împlinească.

Unde-s doi, e loc de toate:

şi de vis, şi de speranţe,

Şi de gândul, spus în şoapte,

ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,

când simt vântul dinspre munte

Şi simt dorul ce mă cheamă

către ţărmure de ape;

Mi te-adun din amintire,

te cunosc prin amănunte

Şi, aşa, măcar, mă bucur

c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,

printre ploile de vară,

Caut să-ţi găsesc privirea,

ce-şi doreşte să-mi vorbească;

De sub ceaţa înălţimii

tot aştept să îmi apară,

Să dea sens dorinţei mele,

în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,

de nu ţi-aş simţi trăirea!

M-aş lăsa în voia sorţii,

timpul l-aş lăsa să-mi scape.

Dar lumina-n curcubeie

îmi arată împlinirea,

Ce în ceruri se cunoaşte

şi mi te-a adus aproape.