luni, 22 februarie 2010

Abdicare boemă

Eu, astăzi, îmi pemit să fiu boem,
Chiar dacă mint că văd, departe-n ceaţă
Şi-ncerc să scriu un nebunesc poem;
Poemul abdicării de la viaţă...

Nedesluşite urme mă conving
Că toate-s spuse, doar pentru-a fi spuse;
Că orişicât lupta-voi să înving,
Trăiesc doar vremuri ce-s, demult, apuse.

Şi, parcă timpul e mereu grăbit,
Principiile-s vechi şi perimate,
Cuvântul e uşor a fi rostit,
Când faptele se fac, mereu, prin spate!

Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!

Privesc în gol şi văd în juru-mi ceaţă;
Abdic acum... Şi-ncep o nouă viaţă!

vineri, 5 februarie 2010

Efemer prin involuţii

Aberante involuţii
nod pe firul vieţii fac;
Bogăţiile sunt arma
omului cu duh sărac!
Cărţile se vor pe faţă,
când văzute-s pe din dos,
Drumul nu se mai sfârşeşte,
Pentru cei ce-l merg pe jos.

Efemerul e esenţa,
celor ce mai mult se vor,
Focul apele îngheaţă,
când e-aprins doar ca decor.
Gândul are îndrăzneala,
de a fi orice-i real,
Hotărând, printr-o idee,
absolutul ideal.

Idioţii-şi pun amprente,
orişiunde cred că pot,
Jurământul se rosteşte,
cu accente de robot.
Liniştea se vrea totală,
obţinută prin tăceri;
Mâine se doreşte astăzi
şi se uită ce-a fost ieri.

Noaptea-i plină de răspunsuri,
ziua trece tot mai greu,
Ochii caută spre ceruri,
semnul unui Dumnezeu.
Prea se umblă, fără frică,
prin unghere cu noroi,
Răstignind însemnul firii
şi uitând de cifra doi!

Stelele, din depărtare,
se văd toate-a fi la fel;
Timpul, doar, le-arată faţa
în excesul lui de zel.
Universuri paralele
se tot vor a se clădi,
Vraja, scenelor de-o seară,
ne învaţă-a ne minţi.

Zorii, însă, ne arată
nemascaţi şi nefardaţi,
Dominaţi de idealul,
de a deveni blazaţi;
Demnitatea e măsura
pentru ce putea-vom fi,
Dar câţi pot să înţeleagă
rostul nostru de-a trăi?

Preţul vieţii e-n scădere,
preţul pâinii a crescut,
Irealul e nuanţa,
reîntoarcerii-n trecut!