„Punctuale constatări”

Despre poezie se spune că este un adevărat remediu pentru suflet, o evadare din lumea exterioară plină de constrângeri şi limite, în intimitatea propriei lumi.„Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”(Salvatore Quasimodo).

Astăzi, însă, sunt voci care afirmă că poezia nu se mai bucură de aceeași apreciere ca în trecut și că cititorul modern nu mai dorește să lectureze poezie. Cu toate acestea, pe măsură ce dispar cititorii, par a se înmulţi scriitorii de poezie. Se nasc poeți peste noapte, se scrijelesc versuri pe zidurile blocurilor, ale metroului, sub formă de graffiti, se tipăresc și se premiează cărți și talente controversate.

Spunea Friedrich Nietzsche: „ Eu am văzut poeţi care s-au transformat și și-au întors privirea spre ei înșiși. Eu i-am văzut pe penitenții spiritului: aceștia s-au născut dintre poeți”. Acest citat se potrivește cu prisosință lui Daniel Dumitru Darie, acestui spirit rebel și răzvrătit, în sensul bun al cuvântului, în care omul se contopește cu poetul, reușind să-și orchestreze cu măiestrie scrierile, servindu-se de înlăuntrul său.

Cine este Daniel-Dumitru Darie? Ce eu poetic și-a ales? Ne răspunde însuși autorul în poemul „Ecou de gând prigonit”, pe care l-aş putea intitula „Destin de poet”:

„Sunt un om prigonit

de speranţe deşarte

Cumpăr umbre pierdute

şi rănite de ziduri;

Azi, când totul se vinde

şi nimic nu se-mparte,

Eu plătesc, pân’ la sânge...

şi mi-e teamă de riduri.”

În versuri de o puternică încărcătură emoțională, din care răzbate sinceritatea şi fiorul confesiv, poetul ne declară „Sub semnătură”:

„Şi vinovat mă simt, oricum, de toate,

De ceea ce mi-e scris, ori îmi e dat;

Sunt om sărac, dar gândul mi-e curat

Şi-mi este dat să fac orice se poate.”

Cu un talent incontestabil în a observa și a descrie cele mai rafinate contradicții ale lumii interioare, veșnic în căutarea propriei identități și preocupat, în permanență, să descopere sensul tainic al vieții, Daniel-Dumitru Darie adaugă celor zece volume de poezii, deja publicate, un nou volum de versuri, purtând, sugestiv, titlul „Punctuale constatări”.

Pentru Daniel-Dumitru Darie, a scrie poezie este un fel de a fi, face parte din natura lui, din actul de a trăi pentru a rosti, dintr-un respect pentru cuvânt și om, pentru frumos și trainic:

„Mi-am aşezat la marginea ferestrei

Cartea ce ştiu că nimeni nu a scris-o

Şi, atârnată-n capetele lesei,

Către o lume-ntreagă am trimis-o.

Atât cuprinde sala de domnie

A primului monarh necunoscut,

Ce azi domneşte, fără bucurie,

Sub lagărul blestemului trecut.”

(Caesar nihil)

Fiind mai întâi om și apoi poet, dar simțind poezia prin toți porii existenței sale, versurile îi sunt de o sensibilitate și frumusețe aparte și atrag prin bogăţia de motive exprimate cu dezinvoltură, cu o maturitate artistică evidentă, dar mai ales prin rigoarea cu care poetul dezvoltă discursul liric:

„Sunt vagabond prin viață și prin lume,

Un trubadur strivit de adevăr,

Un om, văzut ca nume și prenume,

Luat mereu în râs și în răspăr.

Mă regăsesc în omul de pe stradă,

Îl simt plângând și, tot mai rar râzând;

Chiar dacă văd ce mulți nu pot să vadă,

Îi fac pe toți, frumoși la mine-n gând.”

(Mereu în întrebări)

Frumuseţea scriiturii sale este rodul maiestriei poetului de a transcrie în versuri trăirile-i profunde (iubire, tristețe, regret, dor, neîmpliniri, singurătate), reușind, astfel, să transmită o reală forţă emotivă și sentimentală, supusă numai cenzurii din interiorul său.

„Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,

Spunând pe nume tot ce e de spus.

Să nu simţim ideea, ca povară,

Uitând că zorii zilei au apus.

La miez de zi, fugari mereu de lume,

Plutind în şoapte, către zări de vis,

Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,

Şi-mi vei fi mal şi drum spre paradis.”

(Hoţie eliberatoare)

Fiind adeptul controversatului vers clasic, prin metafore, epitete, ritmuri din cele mai diferite și o rimă bogată, comunicarea cu cititorul este una directă și sigură. El, cititorul de orice vârstă, poate colinda în voie prin sufletul poetului, descoperind un univers în care va recunoaşte propriile trăiri, întrebări, deznădejdi, speranţe și aşteptări:

„Te ştiu lupoaică şi te simt un înger,

Adolescentă chiar, într-un alt fel;

Mă doare când îţi simt un nor pe suflet,

Atunci, şi-n mine lupta-i un măcel.

Te caut cu privirea şi cu gândul,

Eşti gând, acum, la ceas de miez de zi;

Să te găsesc, aş răscoli pământul,

Să reînvăţ ce-nseamnă a trăi!”

(Reînvăţare prin durere)

Suflet dinamic, Daniel-Dumintru Darie, acest poet al neliniștilor, uneori, se joacă cu verbele, în construcții prozodice inedite: „Mi-e dor de-a ști, că n-aş mai vrea pleca”(Sortit către uitare). Alteori, punând accent pe rima interioară, transformă jocul de cuvinte în metaforă existențială.

„De departe, de aproape, că e zi, ori că e noapte,

Orișicine înțelege, că e vremea altor fapte.

Plec pe drum, nu caut drumul...

(Punctuale constatări)

Pendulând între iubire și neîmplinire, între armonie și bulversare și marcată puternic afectiv, în bătălia pentru supraviețuire, poezia lui este o încrâncenată luptă cu sine:

„Mereu, mereu, doar semne de-ntrebare:

Ce sunt? Ce-am fost? Ce, oare, mai pot fi!?

Mi-e zborul frânt, de-un lanț prins la picioare

Și nu știu cum să-l rup să pot trăi...

M-am rătăcit și nu găsesc cărarea,

Să pot ieși, mai repede-ntr-un drum;

Nici rost nu am și numai întâmplarea

Mai dă un sens trăirilor de-acum.”

(Mereu în întrebări)

Poetul pare a fi reporterul unui război subliminal, descoperind fără încetare mecanismele ascunse ale manipulării socio-politice, un rebel care nu se stăpâneşte atunci când trebuie să răspundă provocării lansate de contemporaneitate, militând deschis pentru libertatea cuvântului:

„Voi, soldaţi ai desfrânării,

plini de ifose tembele,

Vă gândiţi, că peste noapte,

îmi puteţi pune zăbrele?

Ori, cu nu ştiu ce putere,

chiar puteţi să mă opriţi,

Să v-arăt la toată lumea,

ca modele de smintiţi?...

Multe-am învăţat în viaţă,

dar nu-mi intră-n cap tăcerea,

Pumnii voştri n-au valoare,

nu mă sperie durerea!

Las cuvântul să-şi arate

invincibilul său rol;

De cuvinte vă e frică

și, aşa, vă daţi de gol!”

(Scrisoare către absurzi)

În idealismul lui de „om cu bun simț”, urăște nedreptatea, ipocrizia, vulgaritatea, ura, lingușeala, oportunismul, prostul gust, dar iubește ordinea, pacea și tot ceea ce dă culoare și frumusețe vieții, visând o lume mai bună, în care toți să trăiască în pace și armonie. Toate acestea fac din poezia lui Daniel-Dumitru Darie o încrâncenată luptă cu sine și cu tarele societății în care trăiește.

„Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;

Prea multe las, de azi până pe mâine!

Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd

Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!”

(Abdicare boemă)

În încercarea de a ieși din matca acestei neputinți, deseori, „Ochii caută spre ceruri, un semn de la Dumnezeu” (Efemer prin involuţii).

Prin versurile sale, Daniel-Dumintru Darie se autodescrie ca fiind un om normal, cu calități și defecte, un om care parcurge, mereu, un drum anevoios în lupta cu propriul destin și cu societatea în care trăiește. Detestând rolul de victimă, nu se autocompătimește, considerând că toate câte i s-au întamplat au fost etape ale vieții (cu bune și rele), dar care l-au transformat în omul și poetul de azi. Din experiențele de-o viață a înțeles că nu trebuie să aibă prea multe așteptări de la cei din jur, iertând până și în dragoste:

„În căutarea fără de speranţă,

Vei rătăci prin paturi, fără număr,

Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr

Pe care să te simţi în siguranţă

…Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;

Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.

Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,

Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate

Omoară răul, știi că ea nu poate!

(Scrisoare viitoare)

Dominat de căutări, de întrebări şi subjugat de cuvinte, de rime și metafore cu înţelesuri adânci, versul îi este unul concis, introverit şi dramatic, preschimbând discursul poetic în mărturisire cutremurătoare:

„Tu iartă-mă, de toate, mama mea,

Dezleagă-mă de-al vieţii legământ!

Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea

Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,

Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!

Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,

Nu ştiu de ce şi… pentru ce trăiesc!?...

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!

Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,

Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,

Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Mă iartă, mamă, viaţa e un chin;

Te rog, mă lasă, azi, fără destin!

(Iertare dezlegătoare)

Veșnic călător prin viață, Daniel-Dumitru Darie este într-o bătălie continuă cu timpul necruțător, cu sine și cu limitele propriei cunoaşteri:

„Cad ploi de gheață, vin de peste tot,

Le simt mereu și bat mereu spre mine.

Și, parcă, primăvara nu mai vine,

Sunt prea sătul de iarnă, nu mai pot!

Și poate cer prea mult, sunt prea-ndrăzneț,

Când cred, că pot fi omul ce iubeste,

Când vreau să simt că totu-i omenește,

Și viața-i viață, nu un bun cu preț!”

(Scrisoare în noapte)

În lirica destinată iubitei, inspirat din filosofia vieţii şi a dragostei, poetul reușește să împletească trăiri şi sentimente în combinații inedite:

„Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă

Şi viaţa parcă-şi caută un drum;

Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,

Şi zările sunt învelite-n fum.

Te caut pe o margine de lume,

Şi norii negri, încă, te ascund,

Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,

Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!”

(Cântec de anti-depărtare)

Retorică în felul ei și sugestivă, poezia lui Daniel Dumitru Darie, este ușor patetică, declarativă, sentimentală şi, de multe ori, plină de furie și îndârjire.

„Esti curvă; știi că nu-i întâmplător,

Îi lingi mereu pe cei ce i-ai scuipat,

Dar ești un patriot multicolor,

Sărac la duh, deși în bănci bogat.

Dar curvă poți să fii doar cât te ții…

Ce nume lași când pleci dintre cei vii?”

(Traseu de carieră)

Universul poetic al lui Daniel-Dumitru Darie creionează uneori discret, alteori accentuat, dar în tușe sigure, portretul liric al acestuia, fâcându-ne părtași la aventura redescoperiri de sine și anulând, în felul acesta, granița dintre poet și cititor. În fiecare vers scris, impecabila muzicalitate se îngemănează armonios cu plasticitatea imaginilor vizuale și îmbie, de fiecare dată, la reverie și meditație.

Zbătându-se între iubire, viață și moarte, volumul de poezii „Punctuale constatări” este un adevărat palimpsest existențial, o modalitate de a prinde clipa, de o imortaliza și de a o proiecta într-un prezent care ne amintește de propria noastră viață, cu pleiada ei de potențe și frustrări, piscuri și abisuri, iubiri și abandonări.

Elena Victoria Glodean

Câmpina

Constatări spre continuitate

Oare omul este, în gândirea şi în acţiunile sale o fiinţă spirituală liberă, sau stă mereu sub constrângerile unor mari necesităţi, implacabile, care se impun asemenea unor legi pure ale naturii?

O întrebare... E una dintre puţinele întrebări care au fost examinate cu atâta agerime de spirit... Ideea liberului arbitru a găsit adepţi înfocaţi dar şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atât de evident, o realitate mult căutată, libertatea. Alţii însă văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gândirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când cel mai de preţ bun al omenirii, când cea mai gravă iluzie. S-a recurs la rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, fără doar sau poate, şi omul îi aparţine. Similar, adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atât de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei. Faptul că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, este simţit de orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei, acesta fiind unul dintre simptomele cele mai triste ale superficialităţii din gândirea contemporană...

* * *

Ceea ce-l deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe organice este gândirea sa raţională. A fi activ este o însuşire, pe care omul o are în comun cu toate celelalte organisme. Dar se ajunge undeva dacă, pentru a eluci-da noţiunea libertăţii, căutăm analogii pentru acţiunea omului în regnul animal. Ştiinţele naturii moderne preferă aceste analogii, căci dacă au reuşit să găsească la animale ceva asemănător comportamentului omenesc, ele cred că au atins una din cele mai importante probleme ale ştiinţei despre om. Eroarea, perceptibilă, se poate concluziona prin ceea ce spunea P. Rée: "Se explică uşor de ce mişcarea pietrei ni se pare necesară, iar despre voinţa măgarului avem impresia că nu ar fi necesară”. Cauzele care pun o piatră în mişcare sunt exterioare şi vizibile. Dar cauzele datorită cărora un măgar vrea, sunt interioare şi invizibile: între noi şi sediul manifestărilor sale se găseşte craniul măgarului... Nu vedem condiţionarea cauzală şi de aceea ni se pare că ea nu ar exista. Se spune că voinţa este cauza întoarcerii (măgarului), dar că ea însăşi este necondiţionată, că este un început absolut". Aproape nimic nu e mai uşor decât a se trece pur şi simplu cu vederea acele acţiuni ale omului în care el are o conştienţă despre motivele determinante, căci, tot Rée, explică: "între noi şi sediul manifestărilor se găseşte craniul măgarului". Că există acţiuni, - şi nu e cazul să ne mai gândim la măgar, ci trecem la om - la care, între noi şi acţiune se situează motivul devenit conştient, despre aceasta - cum putem deduce din aceste cuvinte -, Rée nu are nici o idee. Acest lucru îl adevereşte, tot prin ceea ce afirmă ceva mai târziu: "Noi nu percepem cauzele care determină voinţa noastră, de aceea avem impre-sia că ea nu ar fi determinată în mod cauzal".

* * *

"Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,

Ce vor necontenit să se dezbine;

Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,

Cu ghearele'ncleştate, în lume se împlântă,

Iar celălalt vânjos, desprins de lut,

Spre plaiul 'nalţilor strămoşi se-avântă.

(Goethe, Faust I, 1112-1117)

Goethe exprimă în aceste cuvinte, o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura l-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere e lăsată pe seama activităţii sale. Pe cât de numeroase ar fi darurile care i se împărtăşesc, tot mai numeroase vor dorinţele. Se pare că omul e născut pentru a fi mereu nemulţumit. Setea de cunoaştere nu este decât un caz particular al acestei nemulţumiri. Un pom privit de două ori va fi văzut în două ipostaze: o dată cu crengile în repaus, altă dată în mişcare. Aceaste observaţii, simple, nu mulţumesc. De ce e pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa se nasc cele mai felurite întrebări. Fiecare privire aruncată spre în natură trezeşte o sumă de întrebări. Fiecare fenomen observat ridică o problemă. Fiecare trăire devine o enigmă. Se vede cum iese dintr-un ou o pasăre asemănătoare fiinţei materne; imediat apare întrebarea: Care este motivul acestei asemănări. Se observă că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: unde sunt cauzele acestui fenomen? Niciodată nu mulţumeşte ceea ce prezintă natura în faţa simţurilor. Se caută pretutindeni numita „explicaţie a fenomenelor”.

Ceea ce se căută în plus, în lucruri şi fapte, dincolo de ceea ce se vede nemijlocit în ele, scindează întreaga fiinţă în două părţi, conştientizând antiteza dintre om şi lume. Omul, faţă de lume, apare ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteză: omul şi lumea.

Acest zid, despărţitor, dintre om şi lume e ridicat de îndată ce se luminează în om conştienţa, fără însă a se ajunge vreodată la pierderea sentimentului că omul aparţine totuşi lumii, că există o legătură care îl uneşte cu ea, fiind o fiinţă în înăuntrul universului, şi nu în afara lui.

Acest sentiment produce în om străduinţa de a clădi o punte către lume. Şi, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punţi. Istoria vieţii spirituale este o căutare permanentă a unităţii dintre om şi lume. Religia, arta şi ştiinţa urmă-resc în aceeaşi măsură această ţintă. Omul credincios, religios, caută în revelaţiile divine ce i se lasă descoperite de Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulţumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulţumit de lumea pură a fenomenelor şi caută să-i imprime acel plus pe care eul îl ascunde în sine, dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor şi se străduieşte să pătrundă cu gândirea rezultatul observaţiilor sale. Abia după ce se face din conţinutul lumii un conţinut al gândirii omului, abia atunci se regăseşte ansamblul de care s-a despărţit.

* * *

Prin gândire se nasc noţiuni şi idei. Nu se poate spune prin cuvinte ce este o noţiune, cuvintele pot doar să-i atragă omului atenţia că el are noţiuni. Când cineva vede un pom, gândirea sa reacţionează faţă de observaţia sa, obiectului i se adaugă un corespondent noţional, iar omul consideră obiectul şi corespondentul său conceptual ca aparţinându-şi. Când obiectul dispare din câmpul observaţiei sale, rămâne doar corespondentul conceptual. Acesta din urmă constituie noţiunea obiectului. Cu cât se extinde mai mult experienţa, cu atât mai mare devine suma noţiunilor. Dar noţiunile nu rămân niciodată izolate. Ele se reunesc în acel tot unitar, legic. Noţiunea "organism", de pildă, se leagă de alte noţiuni: "evoluţie legică", "creştere". Alte noţiuni, formate despre lucrurile particulare, se contopesc, dispar, cu totul într-o singură noţiune. Pe această cale, noţiunile particulare se asociază într-un sistem încheiat de noţiuni, în care fiecare noţiune îşi are locul ei deosebit. Din punct de vedere calitativ ideile nu sunt deosebite de noţiuni. Ele sunt noţiuni, dar noţiuni mai bogate în conţinut, mai saturate şi mai cuprinzătoare. Noţiunile şi ideile se dobândesc doar prin gândire, acestea presupun deja gândirea. De aceea nu se poate spune, pur şi simplu, şi despre noţiuni, ceea ce s-a spus despre natura de sine stătătoare şi care nu este determinată de nimic, a gândirii.

Noţiunea nu poate fi dobândită din observaţie. Acest lucru reiese şi din împrejurarea că omul în creştere îşi formează abia treptat noţiuni despre lucrurile care-l înconjoară. Noţiunile ajung să fie adăugate observaţiei.

* * *

Dacă există pretenţia ca o "ştiinţă strict obiectivă" să-şi scoată datele numai din observaţie, trebuie să existe, neapărat, în acelaşi timp, pretenţia ca ea să renunţe la orice gândire. Căci gândirea, datorită naturii sale, depăşeşte rezultatele observaţiei.

De aici, din acest punct, se poate trece de la gândire la fiinţa gânditoare. Căci această fiinţă uneşte gândirea cu observaţia. Conştienţa omenească este scena pe care se întîlnesc şi se leagă una de alta noţiunea şi observaţia. Prin aceasta legătură se caracterizează, în acelaşi timp, această conştienţă (omenească). Ea este mijlocitorul între gândire şi observaţie. Când omul observă un lucru, acesta îi apare ca o realitate dată, iar când gândeşte, el îşi apare ca fiinţă activă. El consideră obiect lucrul observat, iar pe sine însuşi, subiect gânditor. Pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra observaţiei, are conştienţa obiectelor; pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra sa, are conştienţa sinei sale, adică conştienţa de sine. În mod necesar, conştienţa omenească trebuie să fie în acelaşi timp conştienţă de sine, fiindcă ea este conştienţă gânditoare. Căci, atunci când gândirea îşi îndreaptă privirea asupra propriei sale activităţi, ea are ca obiect de observaţie fiinţa sa originară, deci subiectul ei.

Nu trebuie trecut însă cu vederea că omul nu se poate determina altfel, decât cu ajutorul gândirii şi tot cu ajutorul gândirii se poate opune obiectelor. De aceea, gândirea nu trebuie concepută niciodată ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect şi obiect. Ea formează aceste două noţiuni, la fel ca pe toate celelalte. Prin urmare, când se face raportarea, unei noţiuni la un obiect, nu este îngăduit să fie văzut acest raport ca ceva pur subiectiv. Nu subiectul este acela care stabileşte raportul, ci gândirea. Subiectul nu gândeşte fiindcă este subiect, ci el îşi apare lui însuşi ca subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care omul o desfăşoară ca fiinţă gânditoare nu este o activitate pur subiectivă, ci o activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă, o activitate care e deasupra acestor două noţiuni. Nu este niciodată reală spusa că subiectul individual gândeşte, ci mai curând că acest subiect, el însuşi, trăieşte graţie gândirii. Gândirea este un element care îl înalţă pe om deasupra sinelui său şi îl leagă cu obiectele. Dar, în acelaşi timp, ea îl desparte de ele, prin ceea că îl opune lor, ca subiect.

Aceasta este baza naturii duble a omului: el gândeşte şi prin aceasta se cuprinde pe sine însuşi şi întreg restul lumii; dar, în acelaşi timp, cu ajutorul gândirii el trebuie să se determine faţă de restul lumii ca fiinţă individuală opusă lucrurilor.

Dar cum pătrunde în conştienţă celălalt element, care, până acum, a fost numit doar obiect de observaţie şi care se întâlneşte cu gândirea în conştienţa omenească? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare este necesară îndepărtarea din câmpul observaţional a tot ceea ce s-a introdus în acest timp prin gândire, căci conţinutul conştienţei din fiecare clipă este străbătut mereu de noţiuni, în cel mai diferit mod.

* * *

Vremea corăbiilor cu pânze şi a galerelor a trecut de mult... Locul lor a fost luat de vapoarele motorizate... Tranziţia a fost adus în prim plan un hibrid, corabi-a care mai păstra sau nu pânzele, dar avea motor cu a-bur şi zbaturi, motor care, la acea vreme, costa poate mai mult decât corabia, o carcasă ce nu mai prezenta interes fără acel motor...

Motorul nu era însă şi înlocuitorul omului... Naufragiile trimiteau între stânci, cimitirele ad-hoc ale oceanelor, nu doar vechile corăbii, ci şi pe acestea noi. Ve-chile corăbii rămâneau acolo pentru totdeauna. Cele noi însă trebuiau deshumate... Adică începea lupta pentru recuperarea motorului. Carcasele erau rupte şi a-runcate, important era motorul...

Odată recuperat, motorul era pus pe altă carcasă, ce iarăşi cutriera lumea, uneori cu acelaşi echipaj, cu acelaşi căpitan...

Scrisoare către absurzi

Valentinei

Voi, soldaţi ai desfrânării,

plini de ifose tembele,

Vă gândiţi, că peste noapte,

îmi puteţi pune zăbrele?

Ori, cu nu ştiu ce putere,

chiar puteţi să mă opriţi,

Să v-arăt la toată lumea,

ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,

dar vă-ncurcă unitatea;

Că, adeseori n-ascultă,

de ce vrea “umanitatea”!

Adunând unu cu unu,

imediat răspundeţi: “doi”.

Dar, habotnici şi eclectici,

voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,

partajaţi chiar sărăcia;

Pentru-n biet capăt de aţă,

insuflaţi neomenia!

Dar, iubirea e o stare,

nu-i o pată de noroi,

Nu se lasă împărţită,

nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,

zero are o valoare,

Pentru voi, la înmulţire,

pentru alţii, din chemare;

Sunteţi nişte bieţi contabili,

şi vi-i drag semnul egal!

Eu, trăind, v-arăt obrazul,

şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,

bun, ce ştiti şi voi, dispare.

Viaţa nu se cumulează,

nu-i un credit, tip “scontare”!

Timpul îi dă sens multiplu,

când cu minus, când cu plus,

Doar bilanţul, de pe urmă,

spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,

dar nu-mi intră-n cap tăcerea,

Pumnii voştri n-au valoare,

nu mă sperie durerea!

Las cuvântul să-şi arate

invincibilul său rol;

De cuvinte vă e frică

și, aşa, vă daţi de gol!

Scrisoare viitoare

Cristinei

Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!

Dorinţă pentru neamul românesc

În ziua doliului necesar

În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă,
Această ţară, pe un drum normal.

Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert, cu sens fără de sens!
Trăim o calmitate aparentă,
Fără-nţelegeri, fără de consens!

Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul, de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.

În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.

Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn;
De plans, se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb, crezând că e solemn...

Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani!

Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite,
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.

Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca… încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.

Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.

Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân, şi-aievea o rostesc,
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.

Boala beznei

Mi se face-atâta greaţă

şi de lacrimi, şi de mine;

De atâta plâns, aiurea,

pe altare inventate,

Gheare se înfig, în carnea

sufletelelor, în ruine,

A fecioarelor naive,

ce sălbăticesc, prin noapte.

Când privesc, fără de ţintă,

sunt bolnav de bezna zilei

Şi-ntru-n fel, mă simt că bâjbâi,

mă preling pe lângă ziduri;

Mă întreb, de ce-mi e scârbă

şi sunt vânător al silei

Şi nu-s un infirm alcoolic,

cu ochii pierduţi în riduri?

Noaptea-mi e, şi nu mi-e bine

ca şi peştelui, în apă.

Timpul am la îndemână,

deşi, ştiu că îl voi pierde!

Ziua regăsesc coşmarul,

ce-a rămas, ascuns, sub pleoapă

De pe când, în zori, pe fugă,

nu vedeam că iarba-i verde.

Tot mai mult îmi este greaţă,

să bocesc, mai că îmi vine...

Deznădăjduit de ură,

simt frisoanele fardate.

Bâjbâi ziua şi mă umplu,

tot pe mine, de ruşine,

Ca şi un infirm alcoolic,

ce aşteapă încă-o noapte.

Eu, un simplu om

Eu nu bocesc nici viaţa, nici iubirea,
Pun câte-un punct, dar îmi cunosc menirea
Şi scriu…cum scriu, nu caut nici ideea,
Urăsc minciuna şi, iubesc femeia!

Orice va fi, ştiu, vremea-i schimbătoare,
Rostesc un gând şi-l scriu, şi poate doare!
Mă simt un pas ce poate da de veste,
Că a fi om, spun unii,-i o poveste.

Se schimbă vremea, vine altă vreme
Și-m învăţat să n-am de ce mă teme;
În Iad de-ar fi, mă duc, fără de frică,
Eu ştiu că suferinţa mă ridică!

Nu caut forma, recunosc valoarea,
Chiar dacă e-ntuneric, văd culoarea;
Refac întregul din bucăţi pierdute,
Când morile de vânt se vor redute.

Pe frunte, mi-au pus semne uragane,
Nu m-am ascuns sub false paravane!
Prin geruri, mari, fac paşii cu măsură
Şi-n urmă nu privesc, nicicând, cu ură.

Trăiesc în sensul faptelor, prezente,
Mă las sedus de praguri decadente
Şi ţin pe umeri tot ce mi se pune,
Când sunt eu tema, cred ce mi se spune.

La timpul viitor fac referire,
Când spun poveşti ce vin din amintire;
Accentuând, din pură întâmplare,
Punctul final, ce, brusc, e o-ntrebare.

Acesta-s azi şi ştiu că trec spre mâine,
Un simplu om, muncind pentru o pâine,
Dar am curaj să cred că, dimineaţă,
Începe-o altă zi, şi-o nouă viaţă.