sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Scrisoare viitoare

Cristinei
Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!