luni, 29 noiembrie 2010

Scrisoare către absurzi

Valentinei
Voi, soldaţi ai desfrânării,
plini de ifose tembele,
Vă gândiţi, că peste noapte,
îmi puteţi pune zăbrele?
Ori, cu nu ştiu ce putere,
chiar puteţi să mă opriţi,
Să v-arăt la toată lumea,
ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,
dar vă-ncurcă unitatea;
Că, adeseori n-ascultă,
de ce vrea “umanitatea”!
Adunând unu cu unu,
imediat răspundeţi: “doi”.
Dar, habotnici şi eclectici,
voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,
partajaţi chiar sărăcia;
Pentru-n biet capăt de aţă,
insuflaţi neomenia!
Dar, iubirea e o stare,
nu-i o pată de noroi,
Nu se lasă împărţită,
nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,
zero are o valoare,
Pentru voi, la înmulţire,
pentru alţii, din chemare;
Sunteţi nişte bieţi contabili,
şi vi-i drag semnul egal!
Eu, trăind, v-arăt obrazul,
şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,
bun, ce ştiti şi voi, dispare.
Viaţa nu se cumulează,
nu-i un credit, tip “scontare”!
Timpul îi dă sens multiplu,
când cu minus, când cu plus,
Doar bilanţul, de pe urmă,
spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,
dar nu-mi intră-n cap tăcerea,
Pumnii voştri n-au valoare,
nu mă sperie durerea!
Las cuvântul să-şi arate
invincibilul său rol;
De cuvinte vă e frică
și, aşa, vă daţi de gol!