marți, 30 noiembrie 2010

Constatări spre continuitate

Oare omul este, în gândirea şi în acţiunile sale o fiinţă spirituală liberă, sau stă mereu sub constrângerile unor mari necesităţi, implacabile, care se impun asemenea unor legi pure ale naturii?
O întrebare... E una dintre puţinele întrebări care au fost examinate cu atâta agerime de spirit... Ideea liberului arbitru a găsit adepţi înfocaţi dar şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atât de evident, o realitate mult căutată, libertatea. Alţii însă văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gândirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când cel mai de preţ bun al omenirii, când cea mai gravă iluzie. S-a recurs la rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, fără doar sau poate, şi omul îi aparţine. Similar, adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atât de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei. Faptul că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, este simţit de orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei, acesta fiind unul dintre simptomele cele mai triste ale superficialităţii din gândirea contemporană...
* * *
Ceea ce-l deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe organice este gândirea sa raţională. A fi activ este o însuşire, pe care omul o are în comun cu toate celelalte organisme. Dar se ajunge undeva dacă, pentru a eluci-da noţiunea libertăţii, căutăm analogii pentru acţiunea omului în regnul animal. Ştiinţele naturii moderne preferă aceste analogii, căci dacă au reuşit să găsească la animale ceva asemănător comportamentului omenesc, ele cred că au atins una din cele mai importante probleme ale ştiinţei despre om. Eroarea, perceptibilă, se poate concluziona prin ceea ce spunea P. Rée: "Se explică uşor de ce mişcarea pietrei ni se pare necesară, iar despre voinţa măgarului avem impresia că nu ar fi necesară”. Cauzele care pun o piatră în mişcare sunt exterioare şi vizibile. Dar cauzele datorită cărora un măgar vrea, sunt interioare şi invizibile: între noi şi sediul manifestărilor sale se găseşte craniul măgarului... Nu vedem condiţionarea cauzală şi de aceea ni se pare că ea nu ar exista. Se spune că voinţa este cauza întoarcerii (măgarului), dar că ea însăşi este necondiţionată, că este un început absolut". Aproape nimic nu e mai uşor decât a se trece pur şi simplu cu vederea acele acţiuni ale omului în care el are o conştienţă despre motivele determinante, căci, tot Rée, explică: "între noi şi sediul manifestărilor se găseşte craniul măgarului". Că există acţiuni, - şi nu e cazul să ne mai gândim la măgar, ci trecem la om - la care, între noi şi acţiune se situează motivul devenit conştient, despre aceasta - cum putem deduce din aceste cuvinte -, Rée nu are nici o idee. Acest lucru îl adevereşte, tot prin ceea ce afirmă ceva mai târziu: "Noi nu percepem cauzele care determină voinţa noastră, de aceea avem impre-sia că ea nu ar fi determinată în mod cauzal".
* * *
"Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,
Ce vor necontenit să se dezbine;
Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,
Cu ghearele'ncleştate, în lume se împlântă,
Iar celălalt vânjos, desprins de lut,
Spre plaiul 'nalţilor strămoşi se-avântă.
(Goethe, Faust I, 1112-1117)
Goethe exprimă în aceste cuvinte, o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura l-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere e lăsată pe seama activităţii sale. Pe cât de numeroase ar fi darurile care i se împărtăşesc, tot mai numeroase vor dorinţele. Se pare că omul e născut pentru a fi mereu nemulţumit. Setea de cunoaştere nu este decât un caz particular al acestei nemulţumiri. Un pom privit de două ori va fi văzut în două ipostaze: o dată cu crengile în repaus, altă dată în mişcare. Aceaste observaţii, simple, nu mulţumesc. De ce e pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa se nasc cele mai felurite întrebări. Fiecare privire aruncată spre în natură trezeşte o sumă de întrebări. Fiecare fenomen observat ridică o problemă. Fiecare trăire devine o enigmă. Se vede cum iese dintr-un ou o pasăre asemănătoare fiinţei materne; imediat apare întrebarea: Care este motivul acestei asemănări. Se observă că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: unde sunt cauzele acestui fenomen? Niciodată nu mulţumeşte ceea ce prezintă natura în faţa simţurilor. Se caută pretutindeni numita „explicaţie a fenomenelor”.
Ceea ce se căută în plus, în lucruri şi fapte, dincolo de ceea ce se vede nemijlocit în ele, scindează întreaga fiinţă în două părţi, conştientizând antiteza dintre om şi lume. Omul, faţă de lume, apare ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteză: omul şi lumea.
Acest zid, despărţitor, dintre om şi lume e ridicat de îndată ce se luminează în om conştienţa, fără însă a se ajunge vreodată la pierderea sentimentului că omul aparţine totuşi lumii, că există o legătură care îl uneşte cu ea, fiind o fiinţă în înăuntrul universului, şi nu în afara lui.
Acest sentiment produce în om străduinţa de a clădi o punte către lume. Şi, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punţi. Istoria vieţii spirituale este o căutare permanentă a unităţii dintre om şi lume. Religia, arta şi ştiinţa urmă-resc în aceeaşi măsură această ţintă. Omul credincios, religios, caută în revelaţiile divine ce i se lasă descoperite de Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulţumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulţumit de lumea pură a fenomenelor şi caută să-i imprime acel plus pe care eul îl ascunde în sine, dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor şi se străduieşte să pătrundă cu gândirea rezultatul observaţiilor sale. Abia după ce se face din conţinutul lumii un conţinut al gândirii omului, abia atunci se regăseşte ansamblul de care s-a despărţit.
* * *
Prin gândire se nasc noţiuni şi idei. Nu se poate spune prin cuvinte ce este o noţiune, cuvintele pot doar să-i atragă omului atenţia că el are noţiuni. Când cineva vede un pom, gândirea sa reacţionează faţă de observaţia sa, obiectului i se adaugă un corespondent noţional, iar omul consideră obiectul şi corespondentul său conceptual ca aparţinându-şi. Când obiectul dispare din câmpul observaţiei sale, rămâne doar corespondentul conceptual. Acesta din urmă constituie noţiunea obiectului. Cu cât se extinde mai mult experienţa, cu atât mai mare devine suma noţiunilor. Dar noţiunile nu rămân niciodată izolate. Ele se reunesc în acel tot unitar, legic. Noţiunea "organism", de pildă, se leagă de alte noţiuni: "evoluţie legică", "creştere". Alte noţiuni, formate despre lucrurile particulare, se contopesc, dispar, cu totul într-o singură noţiune. Pe această cale, noţiunile particulare se asociază într-un sistem încheiat de noţiuni, în care fiecare noţiune îşi are locul ei deosebit. Din punct de vedere calitativ ideile nu sunt deosebite de noţiuni. Ele sunt noţiuni, dar noţiuni mai bogate în conţinut, mai saturate şi mai cuprinzătoare. Noţiunile şi ideile se dobândesc doar prin gândire, acestea presupun deja gândirea. De aceea nu se poate spune, pur şi simplu, şi despre noţiuni, ceea ce s-a spus despre natura de sine stătătoare şi care nu este determinată de nimic, a gândirii.
Noţiunea nu poate fi dobândită din observaţie. Acest lucru reiese şi din împrejurarea că omul în creştere îşi formează abia treptat noţiuni despre lucrurile care-l înconjoară. Noţiunile ajung să fie adăugate observaţiei.
* * *
Dacă există pretenţia ca o "ştiinţă strict obiectivă" să-şi scoată datele numai din observaţie, trebuie să existe, neapărat, în acelaşi timp, pretenţia ca ea să renunţe la orice gândire. Căci gândirea, datorită naturii sale, depăşeşte rezultatele observaţiei.
De aici, din acest punct, se poate trece de la gândire la fiinţa gânditoare. Căci această fiinţă uneşte gândirea cu observaţia. Conştienţa omenească este scena pe care se întîlnesc şi se leagă una de alta noţiunea şi observaţia. Prin aceasta legătură se caracterizează, în acelaşi timp, această conştienţă (omenească). Ea este mijlocitorul între gândire şi observaţie. Când omul observă un lucru, acesta îi apare ca o realitate dată, iar când gândeşte, el îşi apare ca fiinţă activă. El consideră obiect lucrul observat, iar pe sine însuşi, subiect gânditor. Pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra observaţiei, are conştienţa obiectelor; pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra sa, are conştienţa sinei sale, adică conştienţa de sine. În mod necesar, conştienţa omenească trebuie să fie în acelaşi timp conştienţă de sine, fiindcă ea este conştienţă gânditoare. Căci, atunci când gândirea îşi îndreaptă privirea asupra propriei sale activităţi, ea are ca obiect de observaţie fiinţa sa originară, deci subiectul ei.
Nu trebuie trecut însă cu vederea că omul nu se poate determina altfel, decât cu ajutorul gândirii şi tot cu ajutorul gândirii se poate opune obiectelor. De aceea, gândirea nu trebuie concepută niciodată ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect şi obiect. Ea formează aceste două noţiuni, la fel ca pe toate celelalte. Prin urmare, când se face raportarea, unei noţiuni la un obiect, nu este îngăduit să fie văzut acest raport ca ceva pur subiectiv. Nu subiectul este acela care stabileşte raportul, ci gândirea. Subiectul nu gândeşte fiindcă este subiect, ci el îşi apare lui însuşi ca subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care omul o desfăşoară ca fiinţă gânditoare nu este o activitate pur subiectivă, ci o activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă, o activitate care e deasupra acestor două noţiuni. Nu este niciodată reală spusa că subiectul individual gândeşte, ci mai curând că acest subiect, el însuşi, trăieşte graţie gândirii. Gândirea este un element care îl înalţă pe om deasupra sinelui său şi îl leagă cu obiectele. Dar, în acelaşi timp, ea îl desparte de ele, prin ceea că îl opune lor, ca subiect.
Aceasta este baza naturii duble a omului: el gândeşte şi prin aceasta se cuprinde pe sine însuşi şi întreg restul lumii; dar, în acelaşi timp, cu ajutorul gândirii el trebuie să se determine faţă de restul lumii ca fiinţă individuală opusă lucrurilor.
Dar cum pătrunde în conştienţă celălalt element, care, până acum, a fost numit doar obiect de observaţie şi care se întâlneşte cu gândirea în conştienţa omenească? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare este necesară îndepărtarea din câmpul observaţional a tot ceea ce s-a introdus în acest timp prin gândire, căci conţinutul conştienţei din fiecare clipă este străbătut mereu de noţiuni, în cel mai diferit mod.
* * *
Vremea corăbiilor cu pânze şi a galerelor a trecut de mult... Locul lor a fost luat de vapoarele motorizate... Tranziţia a fost adus în prim plan un hibrid, corabi-a care mai păstra sau nu pânzele, dar avea motor cu a-bur şi zbaturi, motor care, la acea vreme, costa poate mai mult decât corabia, o carcasă ce nu mai prezenta interes fără acel motor...
Motorul nu era însă şi înlocuitorul omului... Naufragiile trimiteau între stânci, cimitirele ad-hoc ale oceanelor, nu doar vechile corăbii, ci şi pe acestea noi. Ve-chile corăbii rămâneau acolo pentru totdeauna. Cele noi însă trebuiau deshumate... Adică începea lupta pentru recuperarea motorului. Carcasele erau rupte şi a-runcate, important era motorul...
Odată recuperat, motorul era pus pe altă carcasă, ce iarăşi cutriera lumea, uneori cu acelaşi echipaj, cu acelaşi căpitan...