miercuri, 16 iunie 2010

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.