vineri, 4 iunie 2010

Iertare dezlegătoare

Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă, de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi pentru ce trăiesc!?

Am obosit să cred că lumea-i bună,
Ca om, de nimeni nu mai sunt văzut!
Dar, nimeni nu se-ncumetă să-mi spună
Ce rău, de neiertat, i-aş fi făcut!?

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Ma iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog... mă lasă, azi, fără destin!