miercuri, 26 mai 2010

Cântec de prin rătăcire

Eu hoinăresc prin lumea mea, iubito,
și n-am nici gînduri, nu am nici cuvinte;
E, parcă, întuneric peste ceruri,
se tot vorbeşte mult şi mult se minte.

Privirea mi-o ridic spre miezul nopţii
şi către soare… rar şi tot mai rar.
Eu, parcă, sunt un cumul de proporţii,
ce-ncearcă a fi tot, dar în zadar.

Şi vânturi bat, voindu-se furtună,
pâraiele din matcă vor să iasă,
Dar tot se simte a-nverzi pădurea,
redându-mi gândul de-a trăi acasă.

Neantul e un semn de întrebare,
ce nu se vrea lăsat, nicicum, schimbat,
Dar, orişicum, eu ştiu că-l pot învinge,
răspunsuri dau şi-apoi sunt întrebat!

Pe drumul nopţii, printre umbre triste,
încerc să râd, să uit că timpul trece,
Dar dimineaţa, când îngheaţă roua,
fac diferenţa între cald şi rece.

Şi hoinăresc prin lumea mea, iubito,
şi plâng râzând, şi tac, şi mă ascund.
E-atâta întuneric peste ceruri...
iar eu mă-ntreb... şi nu pot să-mi răspund...