luni, 22 februarie 2010

Abdicare boemă

Eu, astăzi, îmi pemit să fiu boem,
Chiar dacă mint că văd, departe-n ceaţă
Şi-ncerc să scriu un nebunesc poem;
Poemul abdicării de la viaţă...

Nedesluşite urme mă conving
Că toate-s spuse, doar pentru-a fi spuse;
Că orişicât lupta-voi să înving,
Trăiesc doar vremuri ce-s, demult, apuse.

Şi, parcă timpul e mereu grăbit,
Principiile-s vechi şi perimate,
Cuvântul e uşor a fi rostit,
Când faptele se fac, mereu, prin spate!

Şi mă grăbesc şi eu, greşind absurd;
Prea multe las, de azi până pe mâine!
Sunt uneori prea orb, sau chiar şi surd
Şi pun prea mare preţ pe-un colţ de pâine!

Privesc în gol şi văd în juru-mi ceaţă;
Abdic acum... Şi-ncep o nouă viaţă!