sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Sortit către uitare

Începe, iar, să fie iarnă grea
Şi alb va fi din nou, jur-împrejur;
Eu stau cu gândul doar spre a pleca,
Mi-e viaţa vinovată de sperjur!

Mă amăgesc şi eu cu adjective,
Îmi simt destinu-n lacrimi şi în plâns.
Sunt acuzat de spuse posesive,
Deşi, nu spun prea mult din câte-am strâns.

Mai am o zi sau, poate, încă-o noapte
Şi dacă-i totul cum îmi tot doresc,
Se va-nţelege că rosteam în şoapte
Ceea ce unii cred că-i nebunesc.

Sunt vagabond prin viaţă şi prin lume;
Un trubadur strivit de adevăr,
Un om văzut ca nume şi prenume,
Luat, mereu, în râs şi... în răspăr!

Dar, dacă vreau să fiu văzut la faţă,
Resimt cum pumnul mă loveşte-n plin
Şi simt singurătatea că m-agaţă,
Servindu-mi încă-o cupă cu venin.

Aş vrea s-arăt ce sunt şi ce-aş putea,
Aş vrea s-arăt cât pot şi eu iubi!
Chiar dacă ştiu ce-ar fi, ce ar urma,
De-i necesar, chiar aş putea muri!

Începe iar să fie iarnă grea
Şi plec la drum, spre unde îmi e dat.
Mi-e dor de-a şti că n-aş mai vrea pleca,
Dar asta-i soarta mea, să fiu uitat.